Explicatia Cartii: Cantarea Cantarilor

Cîntarea Cîntarilor este o oda a iubirii care ridica dragostea dintre barbat si femeie la nivelul stabilit initial de Facatorul nostru. Adevarata religie condamna deopotriva si ascetismul si depravarea. Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente si trairi dintre un sot si o sotie în cadrul sfînt al familiei.
ªi în originalul evreiesc si în greaca si în latina, cartea poarta acelasi nume: „Shir Hashiram", „Asma Asmaton" si „Canticum Canticorum" care se traduc toate în româneste prin „Cîntarea Cîntarilor". Numirea subliniaza valoarea textului care trece drept un superlativ al artei literare evreiesti.
Textul însusi ne spune ca aceasta carte este scrisa de Solomon. (1) Numele lui apare de sapte ori în continutul ei (1:1, 5; 3:7, 9, 11; 8:11, 12). (2) Conditiile de abundenta si belsug pe care numai unul ca Solomon le-a avut sînt descrise în capitolul 3:6-11. (3) Cetatile pomenite în text fac aluzie la existenta unei tari care nu traise înca tragedia divizarii.

Textul din 1 Împarati 4:32, 33 ne spune ca Solomon a compus 1.005 cîntari si a avut o cunoastere deosebita despre animalele si plantele din natura. În textul Cîntarii Cîntarilor sînt pomenite 21 de feluri de plante si 15 specii de animale.
Cîntarea a fost compusa în tineretea lui Solomon, probabil cam prin anul 965 î.Cr.
Ca în toate marile povesti de dragoste din lume, faptele acestei întîmplari sînt simple si aparent, banale. Ceea ce le confera o incomensurabila valoare este bogatia de sentimente umane care le însotesc. Iata mai întîi datele acestui poem de dragoste:

Împaratul Solomon avea o vie în tinutul deluros al lui Efraim, cam la 80 de kilometri de Ierusalim (8:11). El a lasat-o în îngrijirea unor arendasi (8:11) care erau de fapt o familie constituita din mama, doi fii (1:6), si doua fete: Sulamita (6:13) si înca o sora mai mica a ei (8:8). Aceasta Sulamita era un fel de „cenusareasa" a familiei (1:5), foarte frumoasa, dar nebagata în seama de nimeni. Fratii ei o tratau cu toata asprimea punînd-o la munci grele, asa ca ea nu si-a putut pastra si îngriji prea mult frumusetea chipului (1:6). Era pusa sa tunda via si sa aseze curse pentru vulpile mici care stricau via (2:15). Uneori era trimisa sa pasca oile (1:8). Viata sub arsita soarelui o facuse sa aiba pielea complet arsa de soare (1:5).

Într-o zi, un chipes strain s-a apropiat de via pazita de arendasi si a stat de vorba cu Sulamita. Era împaratul Solomon, care fara sa-si faca cunoscuta adevarata identitate a stat de vorba cu Sulamita. Sub privirile lui pline de admiratie si la auzul vorbelor lui mestesugite de cuceritor de inimi, Sulamita a simtit pentru prima data necaz pentru înfatisarea ei neîngrijita (1:6). Crezîndu-l un cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat despre turma lui (1:7). El i-a raspuns numai în termeni generali (1:8), dar a continuat sa-i vorbeasca asemeni unui îndragostit (1:8-10) si sa-i promita daruri ca semn al dragostei si seriozitatii lui (1: 11). Pe scurt, strainul i-a cucerit inima si a plecat promitîndu-i ca va reveni nu peste multa vreme. În absenta lui, imaginatia ei s-a aprins de dor. A început sa-l viseze noaptea, nadajduind în fiecare dimineata ca el va veni împreuna cu zorile (3:1). Într-un sfîrsit, el s-a întors asa cum promisese, de data aceasta cu toata splendoarea si fala sa împarateasca si a luat-o de sotie (3:6-7).

Pe aceasta întîmplare simpla, Solomon brodeaza toata maiestria lui ornamentala specifica orientului. Dragostea nu este o problema de fapte, ci de trairi emotionale intense si niciodata nu a existat vreun om mai priceput ca Solomon în descrierea acestor sentimente inefabile care scapa cercetarii rationale, dar ne aprind pîna la incendiere inima. Cartea este plina de comparatii, metafore, alegorii si personificari fermecatoare.
Se pare ca destinatia initiala a acestui poem a fost educatia noilor casatoriti în tainele si consolidarea dragostei. Ca si celelalte carti poetico-didactice, Cîntarea Cîntarilor a fost unul din manualele dupa care se facea educatia în Israel. Cartea a avut însa si o alta destinatie. Ea era citita în public la unele din sarbatorile anului calendaristic ebraic. În acel cadru solemn, cartea nu mai era numai un manual al dragostei, ci se ridica infinit mai sus, devenind o alegorie a iubirii dintre Dumnezeu si poporul Sau pe care si l-a ales pentru vecie. Aceasta lectura publica pare, daca nu total nepotrivita, cel putin discutabila, societatii moderne de astazi. Nu trebuie sa uitam însa ca în Israel imaginea casniciei era sfînta si ca ea fusese folosita de însusi Dumnezeu în dialogul Lui cu poporul (Osea 2:1-20; 5:7; Isaia 50:1; Ieremia 3:1-25). În Noul Testament Pavel si Ioan folosesc si ei alegoria casniciei pentru a ilustra relatia dintre Domnul Isus si Biserica (Efes. 5:25-27; Apoc. 19:7; etc.) Probabil ca si aceasta libertate a lor ar fi fost criticata de „puritanii" pretentiosi de astazi, dar sarcina lor a fost mult usurata de existenta acestei Cîntari a Cîntarilor în canonul Vechiului Testament.
Exista trei teorii asupra felului în care trebuie înteleasa aceasta carte:

(1). Interpretarea naturalista care nu vede în aceasta carte nimic altceva decît o colectie de cîntece erotice de dragoste, asezate laolalta din cauza subiectului si frumusetii lor comune. Aceasta teorie face din includerea cartii în canonul religios evreiesc un fapt inexplicabil si fara sens. Cînd ne gîndim cît de mult au pretuit evreii scrierile lor sfinte si cu cîta atentie si-au pastrat ei aceste „oracole" vesnice, aceasta teorie îsi pierde foarte repede orice valabilitate.

(2). Interpretarea alegorica, care transforma întreaga carte într-o succesiune de tablouri simbolice cu sensuri ascunse si sublime. Excesul de imaginatie îi face însa pe sustinatorii acestei interpretari sa nege fundamentul istoric real al cartii si-i determina sa caute în fiecare mic detaliu al textului corespondente spirituale desavîrsite. Un astfel de comentator a „vazut" în parul bogat al femeii descrise în text nici mai mult, nici mai putin decît multimea neamurilor care au încadrat Israelul în lucrarea de mîntuire!

(3). Interpretarea tipologica gaseste o cale de mijloc între cele doua interpretari de mai sus, pastrînd ce este bun în fiecare si refuzînd excesele extremismelor. Conform acestei interpretari, cartea are un fundament istoric real cu o desfasurare cronologica de evenimente. Întîmplarea este asezata în sapte „tablouri" teatrale independente si interdependente în acelasi timp care descriu dragostea ideala dintre un barbat si o femeie. Frumusetea sfînta a acestei uniri planuite în tiparul ei de însusi Dumnezeul creatiei, este preluata într-un plan mai înalt pentru a ilustra în „tip" intensitatea iubirii care trebuie sa existe între Dumnezeu si Israel, în interpretarea evreiasca si între Cristos si biserica, în interpretarea crestina.
Personajele „distributiei" alese de autor sînt Solomon, Sulamita si corul fetelor din Israel. Interventiile lor se alterneaza mereu schimbînd planul actiunii si delimitînd succesiunea de 7 „tablouri" idilice:

1. Retrairea nuntii împaratesti (1:1-2:7)

2. Amintiri din perioada începuturilor (2:8 - 3:5)

3. Retrairea perioadei logodnei (3:6 - 5:1)

4. Visul zbuciumat al miresei (5:2 - 6:3)

5. Împaratul gîndindu-se la mireasa lui (6:4 - 7:10)

6. Miresei îi este dor de acasa (7:11 - 8:4)

7. O reînnoire a dragostei în Liban (8:5-14)

Simbolistica „tipologica" a acestei carti este înlesnita de existenta psalmului 45 cu care probabil ca a fost intentionata sa faca pereche. Va îndemnam sa cititi cu atentie acest psalm si sa vedeti cum, în spatele actiunii în care evolueaza Solomon si mireasa lui aleasa, se desfasoara un alt plan semantic în care Dumnezeu (Cristos) este mirele, iar Israelul (Biserica) este mireasa (conform talmacirii din Evrei 1:7, 8).

Continutul psalmului 45 poate fi împartit în doua parti egale:

I. O invocatie adresata mirelui (2-9)
a. despre frumusetea fapturii sale, v.2
b. despre maretia înfaptuirilor lui, v. 3-5
c. despre stabilitatea împaratiei lui, v. 6
d. despre bucuria lui în fata casatoriei, v. 7-9

II. O invocatie adresata miresei (10-17)
a. un apel la o daruire totala, v. 10-11
b. promisiunea unei mari cinstirii, v. 12
c. un elogiu al frumusetii ei, v. 13-15
d. o promisiune a unui viitor stralucit, 16-17

Mesajul cartii: Pentru cititorul crestin, Cîntarea Cîntarilor constituie o subliniere a unirii noastre cu Cristos. În Biblie sînt si alte alegorii care desriu aceasta relatie. Se vorbeste despre Cristos ca si Cap, iar despre Biserica ca trup, definind aspectul de unire vie într-un organism al vietii; se vorbeste despre Cristos ca temelie si despre noi ca pietrele cladite în edificiul de deasupra, pentru a defini aspectul trainic al acestei uniri. Se spune ca Cristos este vita, iar noi sîntem mladitele, pentru a ilustra caracterul roditor al unirii noastre; în sfîrsit Cristos este prezentat ca „Cel dintîi nascut, dintre mai multi frati" pentru a sublinia aspectul unei mosteniri comune pe care o avem prin unirea cu Cristos. Nici una dintre aceste alegorii nu este suficienta pentru a ilustra desavârsirea unirii noastre mistice cu Cristos, Mîntuitorul nostru. Numai unirea dintre un sot si o sotie, în contopirea totala din perimetrul familiei, poate reda ceva mai mult din aceasta extraordinara lucrare prin care Dumnezeu ne-a asezat „în Cristos" (Efes. 5:31-32).